„Reforme” ale statului sau imposibila alegere între furt calificat al statului și moralitate

Am auzit recent spunându-se la televizor, fără să regăsesc și pe internet informația pentru a o cita, că la UE s-a afirmat că 85% din problemele deficitului bugetar românesc se datorează cheltuielilor statului cu salariile bugetarilor și „investițiilor” (atât de dragi lui Ciolacu), care adesea înseamnă cheltuieli cu studii de fezabilitate care nu duc la nimic.

Legat de reducerea deficitului bugetar am găsit în schimb un concept al lui Cristina Ghinea despre „reforme” fiscale pe sursa https://financialintelligence.ro/cristian-ghinea-marcel-bolos-dupa-ce-a-aruncat-niste-cifre-a-tacut-din-gura-de-parca-nu-exista-in-camera-dupa-multe-insistente-au-prezentat-niste-posibile-scenarii-de-cresteri-de-taxe/:
„Reforme fiscale înseamnă creştere de taxe sau scăderi de cheltuieli – nu există reformă fiscală, pur şi simplu.”.

Din punctul meu de vedere, creșterea taxelor, cu atât mai mult în contextul actual, înseamnă represiune fiscală, nu reformă.

Simplul cetățean nu poate să vadă niciodată creșterea taxelor ca pe o reformă, ci ca o represiune.

Contextul socio-economic actual românesc este caracterizat de creșterea aberantă, inutilă și ticăloasă a datoriei externe a României.

Din nou se pune prima întrebare logică: la ce folosește creșterea datoriei externe?

Simte simplul cetățean vreun beneficiu de pe urma creșterii datoriei externe?

Răspunsul imediat, bazat pe fapte, este NU, simplul cetățean român nu are niciun beneficiu de pe urma creșterii datoriei externe. Milioanelor de simpli cetățeni, în loc să li se ofere locuri de muncă plătite corect și cu condiții de muncă rezonabile, de natură să le asigure un trai decent, li se oferă în fapt ajutoare financiare guvernamentale pentru a-și cumpăra produse alimentare de bază și ajutoare financiare guvernamentale pentru încălzire și pentru plata enerigei.

Statul se împrumută pentru a finanța în special salariile aberant de mari și nesustenabile ale bugetarilor, legate fără nicio bază economică de valoarea salariului minim pe economie.

Datoria publică înseamnă un procent anume din PIB. Dar cu ce procent contribuie la PIB-ul însuși sumele împrumutate de stat?

Pentru că, dacă eliminăm partea din PIB-ul formată cu ajutorul sumelor împrumutate, vom vedea că rămâne un PIB mult mai mic, care reflectă mult mai realist o economie subdezvoltată și neperformantă.

Pe un exemplu concret (cine vrea o realitate exactă nu are decât să aplice algoritmul de mai jos pe datele din statisticile guvernamentale), să presupunem că statul împrumută 10.000.000.000 (zecemiliarde) de euro pentru plata salariilor nesustenabile ale bugetarilor.

Bugetarii își încasează salariile, după care achiziționează bunuri și servicii; economia se mișcă și se formează statisticile, înclusiv cele referitoare la PIB. O parte din PIB crește datorită banilor împrumutați de stat pentru proprii salariați neperformanți și cheltuiți de acești salariați neperformanți.

Fenomenul se numește „împrumuturi pentru consum”.

Atât timp cât datoria guvernamentală crește în timp este evident că împrumuturile făcute de stat sunt constant neperformante și ineficiente și că statul însuși este neperformant și ineficient.

Comunismul a făcut împrumuturi externe pentru crearea de locuri de muncă, pentru dezvoltarea economiei, în timp ce „democrația” contemporană face împrumuturi pentru un trai decent oferit exclusiv bugetarilor.

Realitatea românească postdecembristă prezintă o strategie legalizată de îndatorare până la faliment total și de sufocare a sectorului privat. Pe scurt, statul român duce o politică profund antiromânească.

În mod evident, un astfel de mod de funcționare a statului nu poate duce decât la faliment total al statului.

O singură reformă există pentru a contracara actuala politică falimentară antiromânească: reducerea numărului de bugetari și așezarea salarizării bugetarilor pe baze sustenabile (trebuie concepută a altă lege a salarizării care să ofere mai mulți bani doar celor ce performează, iar celorlalți venituri în concordanță cu ceea ce pooate oferi sectorul privat; cui nu-i place să muncească la stat din cauza noii salarizări n-are decât să-și probeze valoarea în privat).

În fapt s-ar readuce funcționarea statului la normalitate, după masivele abuzuri „democratice” postdecembriste.

Propunerea de mărire a taxelor pentru toată populația României reprezintă doar un furt calificat impus de stat pentru a-și acoperi propriile pierderi create de el însuși, pentru a-și acoperi propria incompetență, pentru a-și acoperi propria ticăloșie, pentru a-și acoperi trădarea față de propriul popor.

Este foarte important de remarcat faptul că taxele mari, excesive, obligă sectorul privat la o competitivitate matematic imposibilă sau la salarizare mizerabilă a angajaților pentru a-și menține existența pe piață. Economiile cu impozitare mai mică sunt mai competitive pentru că pot stabili prețuri mai mici pentru produse realizate cu același tip de muncă prestată.

Cred că peste tot în lume ar trebui să existe un regim unic al taxelor de maxim 30% din veniturile realizate. Tot ce ar depăși acest procent servește doar la finanțarea corupției, incompetenței și ticăloșiei angajaților statului. Dacă poporul ar considera că vreun angajat al statului a adus servicii care merită beneficii financiare suplimentare, ar fi liber să ofere mai mulți bani fără constrângere din propriile buzunare, tot așa cum un pacient însănătoșit oferă benevol un cadou medicului care l-a făcut bine.

A făcut statul român vreun audit, vreo analiză pentru a se verifica eficiența împrumuturilor externe făcute în ultimii 30 de ani?

Iohannis, Ciolacu, Ciucă, Cîțu, Orban, SRI; SIE; CCR, MAI, care este eficiența economică a împrumuturilor externe făcute de Guvernul României în ultimii 5 ani?