Eternii caini vagabonzi

Am fost atacat de 3 ori in doua zile de cainii vagabonzi. Imi vedeam de treaba mea pe drumurile publice, ziua in amiaza mare, si asta se pare ca a deranjat javrele tinere si nelinistite. Singurul motiv pentru care nu am trecut inca la exterminarea patrupedelor absolut salbatice este acela ca nu am fost inca muscat, probabil datorita fizicului si reflexelor. Dar imediat ce se va intampla acest lucru, voi invoca legitima aparare, voi publica pe blog niste poze cu rani personale (daca o sa-mi mai arda de prosteala) si voi kilări fara regrete cel putin 40 de astfel de salbaticiuni care nu au ce cauta pe strazi in libertate.

Sunt cel putin 5 haite in proximitatea locuintei mele. Vara, cand mai dorm si cu geamul deschis, se aud in fiecare noapte latraturile odioase ale haitelor care se incaiera intre ele sau cu cetatenii care au nenorocul sa le calce teritoriul. Asa ca somnul imi este perturbat sistematic, la fel si linistea publica. Latraturile se aud si iarna, dar cel putin atunci geamurile sunt inchise.

Cainii vagabonzi sunt doar o fateta a terorismului psihologic la care puterea supune cetateanul. Mimandu-se drepturile animalelor se ignora drepturile cetatenilor la un mediu inconjurator sanatos (Constitutia Romaniei, Art. 35, alin. (1)). Sau poate ca muscaturile cainilor sunt ca intepaturile cu urzici: combat reumatismul.

Povestile acelea cu constructia adaposturilor pentru caini reprezinta doar demagogia obisnuita a statului dornic sa nu vada prea multi cetateni apucand pensia. Statul se gandeste probabil la strategia subtilizarii legalizate a contributiilor la fondul de pensii neutilizate. Niste cetateni stresati sau bolnavi psihic, cu probleme cardiace, sunt niste cetateni vulnerabili, mai usor de manevrat si cu durata de viata de maxim 60 de ani.

Tot zilele acestea am aparat o batrana de furia unor javre. Batrana mi s-a plans: "Doamne, ce frica mi-e de ei". Am mai vazut o fata care privea cu groaza catre o haita de caini care ii blocau drumul si care se plangea bunicii de langa ea: "Daca ma musca...". Nevasta mea, fiica mea, dar si fiul meu, se plang mereu de patrupedele odioase. Am vazut "live", in timp, persoane muscate de javre.

Nu cunosc pe nimeni care sa aprecieze pozitiv cainii vagabonzi. Mai putin autoritatile odioase si sinistre si cativa psihopati care se plictisesc pe acasa.

Sigur ca sunt obligat, la fel ca orice alt cetatean, sa accept aceasta situatie cretina si aberanta impotriva vointei mele. Tot ce pot sa fac momentan este sa transmit atat patrupedelor cat si, mai ales, autoritatilor indiferente, cele mai alese si distinse injuraturi de mamă.