Dintre transmisiile sportive de la sfârșitul săptămânii, cel mai mult mi-a plăcut victoria echipei feminine de handbal a Croației din finala mică a Campionatului European. Am văzut și finala dintre Norvegia și Franța, dar oricine ar fi câștigat nu ar fi surprins.
Croația, care nu a aliniat cea mai bună echipă a sa la startul competiției și era considerată lipsită de șanse reale de a realiza orice performanță, a învins Danemarca (țara gazdă) cu 25-19 după un joc extraordinar în apărare. În repriza a doua a avut între 17 și 19 minute (în funcție de surse) în care nu a primit gol!
Asta nu l-a împiedicat pe comentatorul român al meciului să afirme că echipă Croației nu practică un joc plăcut ochiului...
Dacă o apărare ermetică, un spirit combativ de excepție, un spirit de echipă de excepție și depășirea propriei comdiții nu sunt plăcute ochiului, atunci cred că ne putem delecta la nesfârșit cu neputința handbalistelor noastre (sau a fotbaliștilor noștri sau a românilor în general).
Iar cu promovarea unor astfel de personaje la televizor (sau în politică sau în orice alt domeniu) în chip de comentatori și formatori (sau deformatori de opinie) cred că ne-am asigurat un abonament veșnic în coada oricărui clasament pozitiv.
Dincolo de asta, prefer să privesc la cei care realizează ceva în viață și să rămân cu amintirea modului original în care croatele și-au manifestat bucuria finală: „Ho-ho, ha-ha-ha! Ho-ho, ha-ha-ha!”. Nu este vorba de hohote de râs, seamănă mai degrabă ca principiu cu ritualul echipei de rugby a Noii Zeelande, dar într-o notă mai optimistă și mai deschisă; cine a văzut momentul înțelege ideea.
IATĂ ÎNC-UN BINE MIC / CE NI-L FACE OZEMPIC
Acum 2 ore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu