Rugby

Cupa Mondială la Rugby, desfășurată în Franța pe parcursul a șapte săptămâni, mi s-a părut cea mai frumoasă competiție pe care am văzut-o, poate chiar din toate timpurile. A fost mult peste un campionat mondial de fotbal și peste Jocurile Olimpice (din punctul meu de vedere).

Am urmărit majoritatea meciurilor, unele chiar și în reluare, inclusiv înfângerile României (de exemplu Scoția-România 96-0).

Rugbyul este un sport de contact, dinamic, care cu greu lasă loc de pauze și de trageri de timp. Ori joci și lupți, ori pierzi.

Dincolo de marile echipe (cele britanice, Franța, Africa de Sud, Noua Zeelandă), celelalte practică de asemenea un joc deschis, de mare angajament.

Argentina a obținut deja un loc trei la o altă cupă mondială.
Japonia investește mult în acest sport și face eforturi să obțină mari performanțe internaționale.

Echipele din Pacific (Fiji, Samoa, Tonga) au rugbyul sport național.

În Europa, Portugalia și Georgia și-au ridicat foarte mult nivelul de joc.

România a prins această Cupă Mondială datorită unei greșeli tehnice a Spaniei, care a utilizat un jucător neeligibil. Țara noastră, în lipsa preocupării reale pentru dezvoltarea acestui sport, încearcă să-și cârpească lotul cu jucători de import (în special din Tonga). Rugbyul românesc trăiește din nostalgia performanțelor din anii '80 și cu iluzia că poate evolua pe plan internațional cu un campionat subdimensionat și fără o bază de selecție.

Înfrângerile României nu mi s-au părut deloc dureroase, în ciuda scorurilor astronomice. Au reprezentat doar o reflectare a realității valorice de moment și o demonstrație de forță a echipelor cu jucători de mare viteză..

Dar mi-au plăcut foarte mult echipele din eșalonul valoric așa zis al doilea. De exemplu, Georgia și Fiji în special, mi s-au părut capabile de mult mai mult dacă și-ar eficientiza jocul și ar fi capabile de mai multă disciplină în timpul jocului.

Multe echipe zise mici par să aibă o anumită doză de naivitate, sacrificând parcă rezultatul și chiar și logica în favoarea spectacolului.

Africa de Sud a câștigat Cupa Mondială după ce în fazele eliminatorii (inclusiv în finală) a câștigat la limită!

Aș zice că Zoua Zeelandă a pierdut pe mâna ei finala cu Africa de Sud (11-12). Ar fi fost suficient să-și transforme eseul ca să ajungă la 13-12. Ar fi fost suficient să nu rateze o lovitură de pedeapsă.

Despre arbitraj, în special în presa franceză, am văzut numeroase articole ostile, împotriva arbitrilor. De exemplu, centralul finalei Africa de Sud - Noua Zeelandă era înfierat pentru că i-a dat cartonaș roșu căpitanului echipei Noii Zeelande și doar galben căpitanului echipei Africii de Sud pentru fapte asemănătoare (placaj înalt).

Dar, ceea ce par să uite creatorii de polemici, nu centralul a remarcat faptele celor doi, ci camera VAR (arbitrajul video). Cartonașul roșu acordat căpitanului echipei Noii Zeelande a fost decis tot în camera VAR, nu de către central.

Din punctul meu de vedere, arbitrajele au fost la înălțimea competiției și ar trebui mai degrabă premiate decât înfierate. Dacă s-ar arbitra la fel și la fotbal, cred că aș reîncepe să mă uit la meciuri de fotbal.  Presa, decât să caute să învenineze eternii nătărăi, mai bine ar fi căutat să afle punctul de vedere al camerei VAR pentru deciziile asumate.

Dar se știe că în „sport” există constant destui (poate majoritatea) pentru care nu contează decât dacă echipa lor a câștigat sau a pierdut, în rest, potopul. Nu trebuie să vedem niciodată calitățile de învingători ale adversarilor sau să ne pese de spectacolul sportiv, e suficient să dăm vina pe arbitri.

În concluzie, rugbyul a oferit un spectacol sportiv unic, iar cei care l-au ingorat au avut doar de pierdut.